Să-i batem la fund pe avocaţi!

Preluare de pe adevarul.ro

Autor: Marius Văcărelu

 

Să scrii despre avocaţi este ceva dificil, chiar şi când ai studii juridice. Este o profesie aspră, care reclamă o psihologie specială, în care compasiunea pentru clienţi trebuie să se împletească cu adevărate calităţi de negociere a onorariului, dar şi cu duritatea dialogului judiciar. Este o profesie în care ştii uneori că şansele pe fond sunt mai mici decât cele pe procedură, şi trebuie să îţi convingi din timp clientul că nu totul poate fi cîştigat, deşi el şi-ar dori ca întreaga miză să-i revină, într-un final cât mai apropiat. De aceea, avocatura nu este pentru oricine – şi în cursul exercitării ei, vei avea ocazia să vezi că avocaţii nu izbutesc întotdeauna să reziste stresului profesiei. Cazuri dificile, clienţi uneori imbecili de-a dreptul – dar cu pretenţii şi fumuri – care abuzează de drepturile lor în relaţia cu avocatul, legislaţie proastă, taxe mari, de multe ori membri ai familiei care nu înţeleg cum soţul sau soţia trebuie să se trezească la 3 dimineaţa şi să plece glonţ la o audiere ce este subsecventă unui flagrant: toate acestea transformă de multe avocatul – un om, de fapt, cu toate trăsăturile speciei umane – într-o persoană înăcrită şi amărâtă. Puţini sunt cei din afara profesiilor juridice care îi înţeleg cu adevărat, şi mai puţini sunt cei care vor să îi înţeleagă în calitate de oameni, iar nu de „maşini-de-câştigat-procese-ori-apărat-interese”. Condamnaţi cumva la singurătate, li se cere să fie mereu puternici, sănătoşi, cîştigători, inspiraţi: într-un cuvânt – supraoameni. Faţă de ei societatea are pretenţii şi foarte puţină compasiune. Majoritatea oamenilor se tem de avocaţi şi de multe ori chiar îi detestă, de multe ori îi blamează – iar peste un timp ajung să aibă nevoie de ei. Acest text nu este un panegiric al avocaţilor, deşi ar merita unul. Nu este nici o critică atât de aspră, pe cât ar putea-o sugera titlul. Este un articol care vrea să formuleze câteva idei legate de această nobilă profesie. Avocatul nu este un auxiliar al justiţiei. Nu a fost decât în sistemele totalitare, când decizia instanţei putea fi decisă de un politician din partidul unic. Într-un stat de drept, avocatul contribuie direct la realizarea dreptăţii. Dacă nu ar fi aşa, nu ar exista sancţiunea nulităţii în situaţia în care anumite acte procedurale s-ar realiza fără participarea avocatului. El nu este judecătorul speţei, cum nici procuror faţă de partea adversă nu este. Dar el este cel care trebuie să depună diligenţe care să asigure rapid lămurirea cauzei, chiar dacă de multe ori această lămurire se face cu „provocarea pâclei” în zonele unde interesul clientului este altul decât cel al adversarului. De aceea, avocaţii trebuie să se respecte între ei şi să renunţe la a-şi mai face mizerii în faţa judecatorului sau în alte locuri. Azi eşti poate tu pe o poziţie procesuală mai bună, dar mâine poţi fi în defensivă pe o sârmă foarte subţire: chiar vrei să îţi atragi toată ura posibilă a unui coleg? Ştii bine că totuşi cu el o să te mai vezi, cu el s-ar putea să fii într-o comisie de alegeri a baroului sau poate vei fi cu el delegat la adunarea generală a UNBR. Onoarea nu trebuie să ne lipsească, ea este scutul pe care se aplică celelalte elemente ale blazonului profesionistului ştiinţelor juridice. În acest weekend se va desfăşura congresul avocaţilor. De fapt, cei aproape 24.000 de avocaţi cu drept de execitare a profesiei – din cei peste 31.000 care se pot numi avocaţi – ar trebui să beneficieze de o transmitere live la postul naţional de televiziune a unor momente ale acestei întîlniri. De ce aşa? Pentru că deciziile pe care trebuie să le adopte aceşti profesionişti ai dreptului au efect asupra vieţii fiecărui cetăţean. Oricare dintre noi putem ajunge în faţa instanţei într-un litigiu civil sau de altă natură, şi de aceea suntem interesaţi să găsim un avocat bun, care să ne reprezinte cu acribie, şi care să ne poată deveni în timp un consilier util. Rolul acestui consilier plătit periodic – întocmai unui medic de familie – este de a ne ajuta să preîntâmpinăm anumite probleme pe care viaţa sau alţi oameni răi ni le-ar scoate în cale. Ar fi deci o formă de respect din partea societăţii de a acorda mai multă atenţie avocaturii şi problemelor acestei profesii. Din păcate, aici vreau să îi critic pe avocaţi. Statutul profesiei nu este aceea de simpli tehnicieni ai dreptului. Avocatul nu trebuie să fie doar acela care va căuta în permanenţă doar o interpretare mai favorabilă clientului său a unei norme juridice. Acest lucru trebuie făcut, dar nu surprinde decât o minimă parte a ceea ce trebuie să facă un avocat. Avocatul trebuie să gândească dreptul, să caute în permanenţă să vadă care sunt abaterile de la principiile şi linia normală a acestei nobile arte care este dreptul. Iar odată ce identifică erorile, să nu se rezume doar la comentarii în barbă sau pe pagina sa de facebook. A se rezuma la critici într-un cerc restrâns este echivalent cu zero. El trebuie să înceapă să scrie şi să publice comentarii pe teme juridice, el trebuie să devină mai mult decât un om al clientului care îl angajează. El trebuie să pună în discuţie însăşi textele actelor normative, iar nu să se rezume doar la simpli comentatori-justificatori ai oricărei năzbâtii i-ar trece prin cap unui legiuitor. Un avocat – întocmai unui profesor de drept – nu trebuie să rămână pasiv, doar un simplu tehnician care aplică azi o tehnologie, mâine o alta (aici, evident, e vorba de o lege). Dacă ar fi doar un simplu tehnician jurist, atunci să desfiinţăm facultăţile de drept şi să le transformăm în simple colegii de învăţare a interpretării normelor juridice şi atât. Judecători vor fi aleşi la întâmplare dintre foşti profesori de literatură, procurori să fie foşti poliţişti şi cărţile de drept să se reducă la câteva zeci de pagini. Guvernul şi Parlamentul să facă legi după cum îi taie capul, iar interpreţii dreptului să aplice de a doua zi ceea ce tocmai s-a publicat în Monitorul Oficial. Putem accepta aşa ceva, colegi jurişti? Niciodată! Şi totuşi, vă întreb pe voi, prieteni avocaţi: de ce nu scrieţi mai mult pe temele pe care practica le oferă cu vârf şi îndesat? Dreptul comercial oferă atâtea idei, dreptul administrativ – deşi puţin iubit – are atâtea probleme care necesită înţelegere, şi lista poate continua cu dreptul fiscal, cu legistica formală, cu dreptul mediului şi cu atâtea alte ramuri care au nevoie în permanenţă de claritate şi inteligenţe vii, care să formuleze limpede idei asupra normelor juridice în vigoare, încercând o cât mai rapidă corectare a lor, acolo unde este necesar. Unde sunt notele voastre de protest în faţa unui parlament plin de incompetenţi care a adoptat teoria monistă relativ la Codul civil şi cel comercial? Cu atât mai mult cu cât limbajul folosit în codul intrat în vigoare în 2011 este unul destul de neprofesionist. De ce vă lăsaţi la mâna legiuitorilor incomeptenţi, fără să le daţi puternic peste mâinile neghioabe? Vă cunosc pe atâţia dintre voi, prieteni avocaţi, vă cunosc inteligenţa fină, spiritul critic şi eleganţa, dar nu pot înţelege cum de vă opriţi la nişte note scrise şi atât. Majoritatea marilor avocaţi ai acestei ţări – pe vremea când dreptul avea prestigiul cuvenit – aveau un doctorat sau chiar două, scriau, participau la viaţa socială şi o influenţau. Dintre ei se distingeau cei mai buni miniştri şi diplomaţi, membri ai parlamentului şi chiar oameni de afaceri. Unde sunt notele voastre de protest în faţa unui parlament plin de incompetenţi care a adoptat teoria monistă relativ la Codul civil şi cel comercial? Iar acum, ce vedem? Că nu veniţi nici măcar la adunarea baroului în care activaţi, ca să alegeţi decanul. Cum este posibil ca nici cvorumul să nu îl aveţi de la prima oră? Cum vreţi să fiţi respectaţi de ceilalţi actori ai duelurilor judiciare când la Bucureşti nu se poate asigura din primul moment un cvorum pentru alegerea conducerii baroului? Mă întreb cum ar fi fost dacă aşa-zisul „barou constituţional” ar fi organizat o adunare proprie, iar cvorumul ar fi fost asigurat de la prima oră, fără să fie nevoie de o a doua convocare. Autodisciplina este primul pas pentru ca profesia să izbândească. Dragi avocaţi, dacă vreţi să vă dobândiţi complet locul în societate, începeţi să vă implicaţi nu doar „ut singuli”, ci în aşa fel încât toată profesia să profite. Ştiu că este greu să ceri aşa ceva, mai ales unor oameni care sunt individualişti din semestrul I al primului an de facultate – dar altfel nu se poate. Iar autodisciplina profesiei presupune şi curăţenie în propriile rânduri. Nu lăsaţi pe mâine această ordine în rândurile practicanţilor avocaturii, e timpul să întocmiţi proceduri care să cearnă cumva grâul de neghină şi printre voi. Mai mult, dragi avocaţi: fiţi în pas cu ritmul evoluţiei tehnologice. Dacă aveţi acele carduri, folosiţi-le inclusiv sub aspectul unui vot electronic. Ştim şi ştiţi bine că se poate organiza uşor. Abandonaţi suspiciunea, doar aşa veţi progresa. Fiţi deschişi la nou, la inovaţie şi transparenţi în interiorul profesiei, doar aşa veţi putea pune ordine reală în rândurile voastre – ca să nu mai fiţi arătaţi cu degetul şi atunci când nu este cazul. Implicaţi-vă social mai mult, nu mai fiţi pasivi – pentru că nimeni nu se va bate vreo clipă pentru profesia voastră, pentru că prea mulţi dintre decidenţi nu o iubesc deloc, şi o văd cel mult ca pe o modalitate de a derula anumite afaceri care altfel le sunt interzise prin lege. Dacă nu sunteţi iubiţi prea mult, atunci voi singuri trebuie să faceţi mai mult pentru fiecare şi pentru toţi deodată. Fiţi uniţi măcar o dată, şi faceţi măcar o grevă serioasă, care să pună capăt activităţii „baroului constituţional”. Învăţaţi puţin marketing şi admiteţi un pic de marketing în profesie. Decideţi o singură formă standard pentru site-urile avocaţilor sau ale societăţilor civile de avocaţi, suficient de transparentă şi de atrăgătoare pentru clienţi şi implementaţi-o. Stabiliţi un examen de intrare în profesie clar, cu subiecte neinterpretabile, şi organizaţi examenele de intrare în profesie într-un mod în care viitorii avocaţi să nu simtă umiliţi. Unii dintre voi nu rezistaţi până la capăt şi alegeţi să intraţi în alte profesii, care folosesc şi ele dreptul. Se preferă magistratura – acest lucru este important şi util, în virtutea practicii pe care o aveţi deja, dar nu ocoliţi un alt domeniu care are mare nevoie de jurişti buni: administraţia publică. Oricât de buni aţi fi în argumentaţia voastră, dacă în administraţie vor fi incompetenţi şi / sau semianalfabeţi juridic, ei nu vor pricepe şi munca voastră va fi în zadar. Nu uitaţi că sunt peste 100.000 de licenţiaţi în drept care în orice clipă ar putea da admitere în barouri, sau care ar putea fi „vărsaţi” în barouri ca efect al adoptării unei noi legi, proaste – a câta, în ultimii 25 de ani? Sunteţi profesia juridică cea mai liberă la comentarii şi propuneri legislative: gândiţi-vă la soluţii, formulaţi-le, votaţi-le şi faceţi lobby pentru ele la Parlament. Fiţi uniţi în mod real, gîndiţi-vă la nivel de grup, iar nu la nivel individual, pentru că profesia nu îşi schimbă statutul şi perspectivele decât prin acţiuni colective, inteligente. Nu uitaţi că activismul social este o datorie civică, deoarece juristul este mai responsabil decât orice alt cetăţean de soarta cetăţii, prin prisma studiilor sale. Scrieţi mai mult, deschideţi mai mult porţile ştiinţei, nu uitaţi că aţi absolvit o facultate nobilă, care v-a oferit din prima zi cheile întregii societăţi: de la dreptul constituţional la medicina legală, nu există nici un colţ al vieţii sociale unde să nu fie prezent un act normativ. Dacă nu voi veţi fi cei mai capabili să gândească un proiect pentru profesie, şi chiar un proiect pentru societate, pentru ţară, atunci cine să o facă? Nicio altă ştiinţă socială nu conţine şi cunoaşterea profundă atât a sistemului adminstrativ, cât şi a celui privat. Oare nu de aceea cei mai mari oameni politici în fiecare ţară au fost, de regulă, absolvenţi ai facultăţilor de drept? Ca să nu vă mai simtiţi umiliţi de legiuitori, de fisc, de diferite organe şi structuri, trebuie să fiţi din nou ceea ce eraţi la începutul anilor de studii: puţin idealişti, şi mai mult gânditori rafinaţi. Nu uitaţi că activismul social este o datorie civică, deoarece juristul este mai responsabil decât orice alt cetăţean de soarta cetăţii, prin prisma studiilor sale. Uniţi, activi, inteligenţi, reflexivi, cercetători profunzi ai vieţii şi normelor juridice: e ceva nou ce am scris aici pentru voi? De ce aţi uitat – atât de mulţi din voi – de aceste sarcini sociale şi profesionale ale „fişei postului de avocat” ? Dacă nici acum – când incompetenţa în plan legislativ vă afectează din ce în ce mai mult – nu vă treziţi, să nu vă miraţi că prestigiul profesiei va scădea şi mai mult, iar voi o să fiţi din ce în ce mai stresaţi, mai nervoşi, iar efectele se vor răsfrânge asupra întregii voastre vieţi. Dacă nici acum nu începeţi să faceţi ceva pentru profesie, chiar că meritaţi să fiţi bătuţi la fund. Şi cred ca fiecare dintre voi este capabil să îşi înţeleagă rolul social, în spiritul adevărului care ne animă: mulţi aţi ajuns să studiaţi dreptul tocmai pentru că atunci când eraţi copii, familia voastră a fost implicată într-un proces, care v-a costat psihic şi financiar. Adevărul şi lupta pentru adevăr, pentru dreptate reală, pe baza argumentaţiilor juridice – iar nu de televiziune năimită sau deţinută de vreun infractor condamnat (sau nu încă) – este ceea ce trebuie să anime fiecare avocat, atât ca întreagă profesie, cât şi ca individ. A venit momentul să demonstraţi ceva, dacă nu neapărat vouă, măcar celor pentru care aţi ales cândva să studiaţi dreptul. Da, le sunteţi datori, indiferent cine ar fi aceştia: părinţi, rude, profesori, situaţii de viaţă, scenarişti de film, autori de romane sau teatru, ori chiar valori sociale. Iar dacă nici faţă de ei nu doriţi să vă plătiţi datoriile, atunci am să îi adun chiar eu, am să le dau câte o nuia – fără să tai o pădure pentru aceasta – şi am să le spun: da, trebuie să-i batem la fund pe avocaţi!